


Prin voia lui Dumnezeu È™i prin grija PreasfinÈ›itului Mihail, episcop al românilor din Australia È™i Noua Zeelandă avem privilegiu de a ne bucura în Biserica noastră de prezenÅ£a sfinÅ£itoare ÅŸi tămăduitoare a moaÈ™telor SfinÈ›ilor Mucenici Loghin SutaÈ™ul, Sabina È™i Constantin Brâncoveanu.
Dacă iți dorești sa cunoști viața sfinților apasă pe căsuțele de mai jos.

Sfinte moaÈ™te în Biserica noastră


Sfântul Constantin Brâncoveanu

În istoria poporului român, domnia Sfântului voievod al Țării RomâneÈ™ti, Constantin Brâncoveanu (29 octombrie/ 8 noiembrie 1688 –aprilie 1714. †15 august 1714), marcată de importante schimbări sociale, politice, culturale ÅŸi economice, semnifică o piatră de temelie È™i pentru „credinÅ£a È™i cultura noastră pravoslavnică”.
Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, din părinÅ£ii Matei ÅŸi Stanca Brâncoveanu (sora domnitorului Åžerban Cantacuzino). La vârsta de un an a rămas orfan de tată, fiind crescut împreună cu fraÅ£ii săi Barbu ÅŸi Matei, de Păuna Greceanu, bunica după tată la moÈ™ia Brâncoveni a stolnicului Constantin Cantacuzino. Aici a învăţat greceÈ™te, latineÈ™te È™i slavoneÈ™te, o aleasă cultură de la mari dascăli ÅŸi clerici ce se va exprima apoi prin ctitoriile făcute, prin înfiinÅ£area de tipografii, de ÅŸcoli, cât ÅŸi prin legăturile pe care le-a avut cu personalităţile veacului, care au poposit pe aceste meleaguri sau cu care a avut legături. Ascensiunea lui Constantin Brâncoveanu la domnie a reprezentat un moment culminant, pe plan social-politic, în afirmarea acestui puternic neam boieresc marcat de evenimente tragice. Tatăl domnului, Papa Brâncoveanu, îÅŸi pierduse viaÅ£a ucis de seimeni, în 1655, sub dealul Mitropoliei bucureÅŸtene, iar Preda Brâncoveanu, vornicul, bunicul său, fusese ucis la TârgoviÅŸte din porunca lui Mihnea al III-lea, în 1658[1].
Anul 1674 a fost cel în care Constantin Brâncoveanu s-a căsătorit cu Marica (Maria) – fiica postelnicului Neagoe din NegoieÈ™ti ÅŸi nepoata lui Antonie-Vodă din PopeÅŸti, domn al Ţării RomâneÅŸti între 1669 ÅŸi 1672.
Familia Brâncoveanu a fost binecuvântată de Dumnezeu cu unsprezece copii: Stanca, Maria, Ilinca, Constantin, Ștefan, Safta, Radu, AncuÈ›a, BălaÈ™a, Smaranda È™i Matei. Sunt 11 copii – 4 fii ÅŸi 7 fiice – pe care i-au crescut ca niÈ™te părinÈ›i harnici, înÅ£elepÈ›i ÅŸi generoÈ™i. Doamna Marica Brâncoveanu s-a arătat ca o femeie curajoasă, evlavioasă ÅŸi iubitoare de Biserică ÅŸi Neam, reprezentând împreună cu voievodul un model demn de urmat pentru familia creÅŸtină, pentru educaÅ£ia creÅŸtină a copiilor, pentru multa statornicie în mărturisirea dreptei credinÅ£e ÅŸi promovarea valorilor culturii creÅŸtine.
Constantin Brâncoveanu, ca nepot al voievodului Åžerban Cantacuzino (ianuarie 1679 - 29 octombrie/ 8 noiembrie 1688) a deÈ›inut multe funcÈ›ii administrative È™i politice, pe care le-a îndeplinit cu o abilitate diplomatică demnă de unchiul său celebru. La 25 de ani, ajunge mare agă, iar după nouă ani era deja mare logofăt al Țării RomâneÈ™ti. Din această funcÅ£ie după moartea unchiului său, la insistenÈ›ele boierilor Cantacuzini È™i după plata unor importante sume de bani către Înalta Poartă Constantin Brâncoveanu, ales de către boierii Țării, este recunoscut la 29 octombrie 1688, ca domn al Ţării RomâneÅŸti. După primirea caftanului domnesc de la Istanbul, Mitropolitul Ţării RomâneÅŸti fiind Teodosie, împreună cu Patriarhul Constantinopolului Dionisie al III-lea, aflat la BucureÈ™ti, au pomăzuit în Catedrala mitropolitană pe noul voievod al Ungrovlahiei, citindu-i molitfa de domnie. Astfel a început domnia Brâncoveanului, o domnie importantă pentru CreÈ™tinătatea ortodoxă È™i mai ales pentru Èšara Românească, aflată la confluenÈ›a intereselor otomane, habsburgice È™i ruseÈ™ti.
Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu a simÅ£it ÅŸi a lucrat pentru unitatea neamului românesc, în pofida împărÅ£irii acestuia în trei mari provincii distincte. El a fost un domnitor învăţat ÅŸi un promotor al educaÅ£iei ÅŸi al culturii, care a sprijinit tipărirea a numeroase ÅŸi valoroase lucrări de cultură teologică ÅŸi laică, încât, pe vremea domniei lui, prin dezvoltarea culturală intensă în diferite direcÅ£ii, oraÅŸul BucureÅŸti a devenit un centru spiritual ÅŸi cultural semnificativ în sud-estul Europei, iar domnitorul Ţării RomâneÅŸti un mare susÅ£inător al culturii în întreg spaÅ£iul românesc. De aceea, domnia lui a fost considerată „o monarhie culturală” (N. Iorga).
Prin ctitoriile È™i daniile sale a întărit Ortodoxia sud-dunăreană aflată sub prigoana islamului otoman, dar È™i pe cea ardeleanăasaltată de uniatismul catolic È™i de protestantismul Reformei[2]. Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu a fost un mare ctitor de mănăstiri ÅŸi biserici, ridicând din temelie unele noi ÅŸi restaurând sau înzestrând altele mai vechi în Å¢ara Românească ÅŸi în Transilvania. Totodată, Sfântul Constantin Brâncoveanu a ajutat cu generozitate întreaga creÅŸtinătate răsăriteană ortodoxă aflată sub stăpânire otomană, prin acordarea de importante ajutoare financiare ÅŸi materiale Patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Bisericii Georgiei, precum ÅŸi multor mănăstiri ÅŸi locaÅŸuri sfinte din Muntele Athos. În toată această purtare de grijă el a arătat multă dărnicie, evlavie ÅŸi demnitate, rămânând peste timp o pildă vie pentru domnitorii creÅŸtini ÅŸi pentru susÅ£inătorii culturii creÅŸtine. Există unele mărturii istorice care arată că Patriarhii de la Constantinopol ÅŸi – mai ales – Patriarhii Ierusalimului ÅŸi ai Antiohiei au fost găzduiÅ£i de multe ori la curtea Sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu, iar acesta – pe lângă alte ajutoare – le tipărea ÅŸi cărÅ£i bisericeÅŸti în limbile lor, între care ÅŸi prima carte din lume tipărită în limba arabă (Liturghierul greco-arab, la Mănăstirea Snagov, în anul 1701). Această grijă a lui pentru Sfânta Biserică Ortodoxă l-a determinat să devină un mare misionar, un domnitor creÅŸtin evlavios ÅŸi darnic.
Politic, Brâncoveanu inaugurează etapa negocierilor diplomatice ÅŸi a stabilirii de relaÅ£ii personale cu conducătorii importanÅ£i ai lumii de atunci”[3]. El „a ÅŸtiut să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al ţării sale”[4], fiind un domnitor creÅŸtin, „răspunzător de pacea, apărarea, buna chiverniseală a ţării, liniÅŸtea locuitorilor ei, învăţătura copiilor, judecarea pricinilor cu dreptate, după pravilă, ajutorarea săracilor ÅŸi alte fapte cuviincioase unui adevărat cârmuitor de Å£ară”[5]. Totodată a ctitorit 24 biserici din temelie în Å¢ara Românească; a înfiinÅ£at sau ajutat Academia domnească (1694), Åžcoala de la Mănăstirea ColÅ£ea (începutul sec. al XVIII-lea), Åžcoala de pictori de la Mănăstirea Hurezi, Åžcoala domnească de slavonie de la Biserica „Sfântul Gheorghe Vechi”; cu ajutorul unor iscusiÅ£i ierarhi – precum Sf. Ierarh Antim Ivireanul – a înfiinÅ£at cinci tipografii (BucureÅŸti, TârgoviÅŸte, Snagov, BucureÅŸti ÅŸi Râmnic); a tipărit peste 84 de cărÅ£i în 96 de volume, având un tiraj de 5000 de exemplare, folosind texte bilingve, tipărind cărÅ£i de cult, teologice, traduceri din SfinÅ£i PărinÅ£i, cărÅ£i necesare ÅŸcolilor, cărÅ£i istorice, în apărarea credinÅ£ei ortodoxe, precum ÅŸi cărÅ£i în alte limbi; a organizat biblioteci (cum ar fi cea de la Mănăstirea Hurezi care avea peste patru sute de volume din toate domeniile ÅŸi în diferite limbi); a sprijinit lupta creÅŸtinilor din alte teritorii oferind o tiparniţă – precum ÅŸi cărÅ£i – creÅŸtinilor din Siria (Alep), sau susÅ£inând românii ortodocÅŸi din Transilvania împotriva UniaÅ£iei ÅŸi a prozelitismului catolic. De asemenea, a îndepărtat curentul slavon ÅŸi grecesc ce se făceau prezente nu numai în Biserică ci ÅŸi la curÅ£ile domneÅŸti; reprezentativă este ÅŸi măiestria artei brâncoveneÅŸti care „îmbrăţiÅŸează toate manifestările artistice: construcÅ£ii, pictură, sculptură, argintărie, broderie, manuscrise cu miniaturi, icoane, gravură – ÅŸi în general tot mobilierul necesar unui aÅŸezământ bisericesc – cât ÅŸi în domeniul construcÅ£iilor civile: palate, case domneÅŸti, conace – de asemenea cu cele necesare lor”[6].
A găzduit pe Patriarhul Dositei È™i pe Patriarhul Hrisant Notara, a avut legături cu mitropoliÈ›ii Clement de Adrianopol, Anania de Sinai, Dionisie de la Târnovo, Maxim de la Ierapoleos, Mitrofan de Nisis; a ajutat mănăstirile de la Locurile Sfinte; Patriarhiile de Constantinopol, de Antiohia È™i Alexandria; a introdus tiparul în cultura arabă È™i georgiană, având o contribuÈ›ie majoră în întregul Orient creÈ™tin.
Dincolo de toate aceste aspecte ale personalităţii ÅŸi firii conducătorului român, marea sa vocaÅ£ie a fost cea de ctitor, după cum mărturiseÅŸte mitropolitul Bartolomeu Anania: „Mucenicia lui Brâncoveanu e încununarea unei vieÅ£i de creator. Nu a avut, desigur, vocaÅ£ia martiriului (în fapt, martiriul nici nu este o vocaÅ£ie, ci un destin asumat), dar l-a stăpânit o mare vocaÅ£ie de ctitor, ale cărui roade le vedem ÅŸi astăzi, semănate pe aproape jumătate din Å£ară, din MehedinÅ£i până-n Râmnicu Sărat ÅŸi din FăgăraÅŸ până-n Câmpia Dunării. Ar fi de ajuns să ne oprim la Hurezi spre a ne da seama de amploarea ÅŸi măreÅ£ia geniului brâncovenesc”.[7] Printre sfinÅ£ii pe care i-a răsărit pământul ţării noastre, Constantin Brâncoveanu ocupă un loc deosebit. Exemplul său rămâne totdeauna viu pentru românul, care – nu de puÅ£ine ori – a fost greu încercat în credinÅ£a lui strămoÅŸească. Jertfa sa a revigorat spiritul naÅ£ional ÅŸi a dat putere credinÅ£ei Bisericii noastre; el fiind – pentru poporul român – exemplul mucenicului prin excelenţă. Valoarea operei sale culturale, dragostea ÅŸi ataÅŸamentul faţă de valorile creÅŸtine ale Bisericii din Å¢ara Românească sau puterea exemplului pentru urmaÅŸi. (Pr. dr. Ciobanu Constantin, Parohia „SfinÈ›ii Apostoli Petru È™i Pavel” IaÈ™i, Protopopiatul II IaÈ™i)(sursa-doxologia.ro)
[1]Ștefan IONESCU, Epoca brâncovenească. Dimensiuni politice. Finalitate culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 12.
[2]Ibidem, p. 7
[3]Pr. Prof. Ion Ionescu, Pătimirea dreptcredinciosului voievod Constantin Brâncoveanu, în SfinÅ£i români ÅŸi apărători ai legii strămoÅŸeÅŸti, Ed. Institutului Biblic È™i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, BucureÅŸti, 1987, p. 620.
[4]Nicolae IORGA, Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu, Vălenii de Munte, 1914, p. 51.
[5]GHERASIM, Arhiepiscopul Râmnicului, ViaÅ£a Sfântului martir Constantin-Vodă Brâncoveanu ÅŸi a celor împreună-pătimitori cu dânsul, ediÅ£ia a II-a, Editura Sfântul Antim Ivireanul, Râmnicu-Vâlcea, 2014, p. 7.
[6]G. POPESCU VÎLCEA, IniÈ›iator È™i protector al unui nou stil în arta românească: stilul brâncovenesc, în „B.O.R.”, nr. 9-10/1964, p. 901. [7]Apud Prof. Ioana IONESCU, Constantin Brâncoveanu - un martir între domnii români, Ziarul „Lumina”, 23 martie 2014


Sfânta Sabina

Sfânta Muceniță Sabina s-a născut în Roma la sfârÈ™itul secolului I, fiind fiica unui nobil exploatator de mine foarte bogat numit Herodes. Crescută în curaÈ›ie È™i bunacuviință, deprinzând de mica cele mai alese învățături, la vremea cuvenită părinÈ›ii au căsătorit-o cu un tânăr nobil, pe nume Valentin, care avea dregătoria de senator la Roma. Rămasă văduvă, foarte de tânăra, Sabina, hotăraÈ™te să nu se mai căsătorească ci să vieÈ›uiască în curaÈ›ie. Petrecandu-È™i viaÈ›a de zi cu zi în luxosul ei palat Aventino, pe locul în care se află astăzi biserica ei, Sabina, cumpără o sclavă, fecioară, pe nume Serapia, care era de neam din Antiohia Siriei iar de credință era creÈ™tină. Vreme îndelungată, Sabina se purta cu asprime asupra slujnicei sale, Serapia, ce o mustra neîncetat supunându-o la grele È™i epuizante munci. Serapia, însă, ca o adevarată următoare a Mântuitorului Hristos, rabdă toate cu bucurie È™i smerenie, străduindu-se să slujească cât mai bine stăpânei sale.Văzând smerenia È™i îndelunga răbdare a Serapiei, Sabina a întrebat-o pe aceasta cum poate răbda fără să cârtească, fără să se plângă È™i fară să se vadă tristeÈ›e pe faÈ›a ei. Atunci, Serapia i-a mărturisit că este creÈ™tină È™i că Hristos, Dumnezeu, cel ce a răbdat răstignire, o întăreÈ™te să rabde toate greutățile, defăimările È™i greutatea muncilor. Cuvintele ei pline de dragoste a întors spre bunătate inima Sabinei, care de acum dorea din ce în ce mai mult să înveÈ›e È™i ea această religie în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, primind în cele din urmă haina Sf. Botez. La îndemnul Serapiei, de acum prietena ei, au decis să se retragă la una din moÈ™iile pe care Sabina le deÈ›inea în regiunea Umbria, ducând aici o viață singuratica, dedicandu-se muncii È™i rugăciunii; propovăduind dreapta credință tuturor fecioarelor, femeilor È™i văduvelor din acel È›inut.
În scurt timp, prefectul locului, pe nume Berilo, a aflat de aceste întâlniri ale femeilor, È™i chiar dacă la început nu le-a dat importanță, de îndată ce află că în cadrul acestor întâlniri, Serapia È™i Sabina predicau credință creÈ™tină, a dat poruncă ca Serapia să fie prinsă È™i adusă la judecată. Când Sabina a văzut soldaÈ›ii ajungând la poarta casei ei, È™i-a trimis sclavii să închidă porÈ›ile, dar cum Serapia nu înceta să îÈ™i roage stăpână să nu se pună în pericol pentru ea, au deschis porÈ›ile soldaÈ›ilor care au arestat-o pe Serapia. Indignată, Sabina a poruncit să i se pregătească trăsura È™i s-a prezentat în faÈ›a dregătorului Berilo, care, impresionat de nobleÈ›ea , bogăția È™i demnitatea puternicei doamne Sabina i-a fost frică să înceapă vreo acÈ›iune împotriva unei patriciene È™i a eliberat-o pe Serapia care a revenit la doamna ei. După trei zile, Berilo a aranjat să o aresteze pe Serapia, atunci când Sabina era plecată. Refuzând cu tărie să jertfească zeilor, Serapia a fost dată la chinuri fiind lovită cu toiege È™i arzandu-i-se trupul cu făclii, dar fiind păzită nevătămată, în cele din urma i-au tăiat capul aproape de arcul lui Faustino în ziua de 28 iulie.
Când a aflat, de moartea Serapiei, Sabina s-a dus să ia Sfintele ei moaÈ™te, pe care ungandu-le cu uleiuri aromate le-a îngropat cu evlavie în mormântul ce È™i-l pregătise sieÈ™i în cimitirul Vindiciano, lângă Aventino. Mărturisind pe față credință în Hristos, Sabina a continuat È™i a propovăduit cu tărie pe Mântuitorul Hristos, cercetând cu milostenii pe creÈ™tinii din catacombele Romei, îngrijind pe cei săraci, vizitând pe cei bolnavii, È™i intrând până în cele mai rău famate locuri că să dea speranță È™i nădejde tuturor. Atitudinea sa îndrăzneață a atras atenÈ›ia noului prefect pe nume Elpidio, care a trimis să o aresteze È™i să o aducă la judecată, în faÈ›a lui. A ameninÈ›at-o poruncindu-i să renunÈ›e la obiceiurile creÈ™tineÈ™ti È™i să jertfească idolilor. Rămânând puternica întru mărturisirea Mântuitorului Hristos, prefectul a poruncit ca Sf. Sabina să îi fie confiscate toate averile È™i să i se taie capul în văzul tuturor, la arcul lui Faustino, în acelaÈ™i loc unde fusese martirizată Serapia, slujnica ei. Era în anul 126 în a 29 zi a lui august.


Sfântul Loghin SutaÈ™ul

Domnul nostru Iisus Hristos, prin negrăita Lui milă, a binevoit să ne mântuiască de la pierzare cu patima Sa cea de voie, prin Cruce, prin moarte ÅŸi prin înviere, dându-Se spre chinuri, ca să se rănească pentru păcatele noastre. Atunci un sutaÅŸ, anume Longhin, de neam din Capadocia, fiind sub stăpânirea lui Pilat, a fost pus împreună cu ostaÅŸii săi să slujească la sfintele patimi ÅŸi la răstignirea lui Hristos. Văzând el minunile cele ce s-au făcut de Hristos, adică cutremurul ÅŸi schimbarea soarelui în întuneric, mormintele deschizându-se, morÅ£ii înviind ÅŸi pietrele despicându-se, a mărturisit că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, precum grăieÅŸte dumnezeiescul evanghelist Matei: "Iar sutaÅŸul ÅŸi cei ce străjuiau împreună cu dânsul pe Iisus, văzând cutremurul ÅŸi cele ce s-au făcut, s-a temut foarte tare, zicând: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta".
Despre Longhin sutaÅŸul zic unii că el a împuns cu suliÅ£a în coasta Domnului Iisus Hristos, Care a murit pe cruce, iar din sângele ÅŸi apa ce au curs a câÅŸtigat tămăduire pentru ochii săi cei bolnavi.
Apoi, fiind îngropat trupul făcător de viaţă al lui Hristos, Longhin iarăşi a fost pus de Pilat să străjuiască cu ostaÅŸii pe Iisus Care zăcea în mormânt. Iar când Domnul, cu mare slavă, a înviat din mormânt ÅŸi prin minunata Sa sculare a înspăimântat pe străjeri, îngerul Domnului, pogorându-se din cer, a prăvălit piatra de pe mormânt ÅŸi de frica lui s-au cutremurat străjerii ÅŸi s-au făcut ca morÅ£i.
Atunci Longhin împreună cu alÅ£i doi ostaÅŸi ai săi au crezut desăvârÅŸit în Hristos ÅŸi s-au făcut propovăduitori ai învierii Lui, mărturisind lui Pilat ÅŸi arhiereilor toate cele ce s-au făcut. Arhiereii au făcut sfat cu bătrânii ÅŸi au dat ostaÅŸilor mulÅ£i arginÅ£i ca să tăinuiască învierea lui Hristos, zicând: "Ucenicii Lui L-au furat noaptea, pe când noi dormeam". Însă Longhin nu a primit arginÅ£ii ÅŸi nu a vrut să tăinuiască minunea, ci a mărturisit-o ÅŸi adevărată a fost mărturisirea lui. Pentru aceasta Pilat ÅŸi adunarea evreiască l-au urât pe Longhin ÅŸi toată mânia lor pe care o aveau înainte asupra lui Hristos au îndreptat-o împotriva lui. Căci cu cuvântul său vestea tuturor că Hristos este adevăratul Dumnezeu, a Cărui moarte ÅŸi înviere dătătoare de viaţă el însuÅŸi le-a văzut ÅŸi despre aceasta la toÅ£i a propovăduit. Zavistnicii încercau asupra lui pricină ÅŸi vreme potrivită să-l piardă, pentru că mărturisea pe Iisus Hristos, dar nu aflau, pentru că Longhin fiind mai bătrân ÅŸi mai cinstit decât toÅ£i, era binecunoscut Cezarului. Fiind înÅŸtiinÅ£at el de gândul lor cel rău ce îl aveau asupra lui, a voit mai bine să fie lepădat pentru Hristos, decât să vieÅ£uiască în locaÅŸurile iudeilor. Åži ÅŸi-a lăsat dregătoria sa, haina ÅŸi brâul cel ostăşesc ÅŸi luând cu el pe cei doi prieteni care aveau aceeaÅŸi râvnă ca ÅŸi dânsul, pentru Hristos, s-au depărtat ÅŸi n-au mai vieÅ£uit cu popor ÅŸi se îndeletniceau cu credinÅ£a în adevăratul Dumnezeu. Apoi au primit botezul de la SfinÅ£ii Apostoli ÅŸi nu după multă vreme au părăsit Ierusalimul ÅŸi au mers împreună în Capadocia. Acolo a fost propovăduitor ÅŸi apostol al lui Hristos ÅŸi a întors pe mulÅ£i din rătăcire la Dumnezeu. Apoi, lăsând cetatea aceea, a petrecut în satul tatălui său, vieÅ£uind în post ÅŸi în rugăciune.
Adunarea evreiască din Ierusalim a fost înÅŸtiinÅ£ată că Longhin a umplut toată Capadocia cu învăţătura sa ÅŸi cu mărturisirea cea dovedită despre învierea lui Hristos. De aceea, arhiereii ÅŸi bătrânii s-au umplut de zavistie ÅŸi de mânie ÅŸi, mergând la Pilat cu multe daruri, l-au rugat ca să trimită până la Cezarul din Roma veste împotriva lui Longhin care ÅŸi-a lepădat dregătoria ostăşească, s-a abătut de la stăpânirea romană ÅŸi tulbură poporul din Capadocia propovăduind pe alt împărat. Iar Pilat, luând darurile, a ascultat rugămintea lor ÅŸi a trimis la Cezarul Tiberiu o scrisoare care cuprindea multă clevetire împotriva lui Longhin. Cu această scrisoare a lui Pilat au trimis iudeii mult aur Cezarului, răscumpărând moartea Sfântului Longhin. Apoi degrabă a venit de la Cezar poruncă ca Longhin să fie pedepsit cu moarte, ca un potrivnic al Cezarului. Åži îndată Pilat a trimis ostaÅŸi în Capadochia ca să-i taie capul lui Longhin ÅŸi apoi să-l aducă în Ierusalim, spre a dovedi adunării evreieÅŸti moartea lui. Apoi Pilat a poruncit să fie uciÅŸi, după cererea evreilor care îl urau pe Dumnezeu, ÅŸi cei doi ostaÅŸi care lăsaseră împreună cu Longhin dregătoria ostăşească ÅŸi propovăduiau acolo, ca ÅŸi dânsul, pe Hristos.
Ajungând trimiÅŸii lui Pilat în părÅ£ile Capadociei, întrebau cu stăruinţă unde este Longhin. Aflând că locuieÅŸte în satul părintesc, s-au sârguit să meargă acolo ÅŸi umblau în taină, căutându-l pe Longhin nu spre a-l ucide, ci spre a-i aduce oarecare cinste, pentru că se temeau că să nu-i scape din mâini ÅŸi să se întoarcă ruÅŸinaÅ£i la cei ce i-au trimis. De aceea, căutau să năvălească asupra lui în taină. Iar Sfântul Longhin, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu, a ÅŸtiut cele ce vor să fie, pentru că i s-a descoperit lui cunună mucenicească ce i se gătea, ÅŸi a ieÅŸit singur în întâmpinarea lor. Văzându-i, cu dragoste le-a grăit cuvinte bune. Iar ei, necunoscându-l, l-au întrebat: "Unde este Longhin care era odată sutaÅŸ?" Iar Longhin i-a întrebat: "Ce trebuinţă aveÅ£i cu el?". Au răspuns ostaÅŸii: "Am auzit că este om bun ÅŸi vrem să-l cercetăm; căci noi suntem ostaÅŸi, iar el a fost sutaÅŸ de ostaÅŸi, deci voim să-l vedem pe el". Iar Longhin le-a zis: "Rogu-vă pe voi, stăpânii mei, să vă abateÅ£i la casa mea ÅŸi să vă odihniÅ£i puÅ£in de cale, căci eu vi-l voi spune vouă, că ÅŸtiu unde vieÅ£uieÅŸte ÅŸi sigur va veni la voi, că nu locuieÅŸte departe". Iar ei s-au dus la dânsul. Åži le-a făcut Longhin ospăţ mare, iar după ce s-a înserat, când oaspeÅ£ii s-au veselit bine de vin, au spus lui Longhin pentru ce sunt trimiÅŸi. Însă mai întâi l-au rugat ÅŸi l-au jurat cu jurământ ca să nu spună nimănui taina aceasta, temându-se că nu cumva cineva să-l scape pe Longhin de dânÅŸii. Apoi i-au spus: "Noi suntem trimiÅŸi ca să luăm capul lui ÅŸi capetele celor doi tovarăşi ai lui, pentru că a venit porunca aceasta de la Cezar către Pilat". Longhin, auzind că ÅŸi pe prietenii lui îi caută ca să-i omoare, a trimis în grabă după dânÅŸii, chemându-i la sine ÅŸi nu le-a spus ostaÅŸilor că el este Longhin, până ce nu au venit ÅŸi prietenii lui.
Iar ostaÅŸii adormind, Longhin a stat la rugăciune ÅŸi toată noaptea aceea s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru moarte. A doua zi ostaÅŸii se sârguiau să meargă în cale ÅŸi l-au rugat pe Longhin ca să li-l spună pe acela pe care îl caută ÅŸi pe care a făgăduit că are să-l arate. Iar Longhin le-a zis lor: "AÅŸteptaÅ£i puÅ£in, stăpânii mei, că am trimis după dânsul ÅŸi fără zăbavă va veni la voi. Åži să mă credeÅ£i pe mine că acela pe care îl căutaÅ£i, singur se va da pe sine în mâinile voastre, numai să aÅŸteptaÅ£i". Aflând Longhin că vin prietenii lui, a ieÅŸit în întâmpinarea lor ÅŸi, cuprinzându-i, i-a sărutat pe ei, zicându-le: "BucuraÅ£i-vă, robii lui Hristos ÅŸi ai mei prieteni, că s-a apropiat veselia noastră; a sosit vremea dezlegării noastre din legăturile trupeÅŸti. Căci, iată, acum vom sta împreună înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care L-am văzut răbdând patimi, răstignire, îngropare ÅŸi a înviat cu slavă. Pe Acela iarăşi de acum Îl vom vedea ÅŸezând de-a dreapta lui Dumnezeu ÅŸi ne vom sătura de vederea slavei Lui". Grăind acestea Longhin către prietenii săi, le-a spus lor de ce au venit ostaÅŸii de la Pilat ÅŸi de la adunarea iudeilor: ca să-i ucidă pe ei pentru mărturisirea învierii lui Hristos. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat că se vor învrednici a fi părtaÅŸi cununii muceniceÅŸti ÅŸi că degrabă vor merge să stea înaintea Domnului lor, pe Care L-au iubit din tot sufletul. Apoi, ducându-i pe prietenii săi la ostaÅŸi, le-a zis: "Iată, aveÅ£i pe Longhin, iată aveÅ£i ÅŸi pe cei doi prieteni ai lui, pentru că eu sunt Longhin pe care îl căutaÅ£i, iar aceÅŸtia doi sunt prietenii mei, care împreună cu mine au văzut învierea lui Hristos ÅŸi au crezut. Deci faceÅ£i-ne nouă aÅŸa precum aveÅ£i poruncă de la cei ce v-au trimis pe voi".
Iar ostaÅŸii, auzind acestea, s-au umilit ÅŸi pe moment nu credeau că el este Longhin. Apoi, înÅŸtiinÅ£ându-se cu adevărat, se ruÅŸinară ÅŸi nu voiau să-l omoare pe binefăcătorul lor. Iar Longhin îi silea pe ei ca să îndeplinească porunca ÅŸi le zicea: "Nu puteÅ£i să-mi răsplătiÅ£i mai bine pentru dragostea mea către voi decât dacă mă veÅ£i trimite degrabă la Domnul meu, pe Care de mult doresc să-L văd".
Apoi, s-a îmbrăcat în haine albe de îngropare, a arătat cu mâna un deal care era în apropiere ÅŸi a poruncit casnicilor săi ca acolo să-i îngroape trupul ÅŸi să pună împreună cu dânsul ÅŸi trupurile celor doi prieteni ai săi. Rugându-se mult ÅŸi dând tuturor celor ce erau acolo sărutarea cea mai de pe urmă ÅŸi-au plecat sub sabie capetele lor, iar ostaÅŸii, tăindu-le, au luat cu dânÅŸii capul Sfântului Longhin ÅŸi s-au dus. Iar cei de pe lângă casă au îngropat cu cinste trupurile sfinÅ£ilor la locul arătat de Sfântul Longhin, iar cinstitul ÅŸi sfântul lui cap a fost dus de ostaÅŸi la Ierusalim, ca să fie dovadă lui Pilat ÅŸi iudeilor despre uciderea lui Longhin. Pilat ÅŸi cu iudeii, văzând capul sfântului, a poruncit ca să-l arunce afară din cetate ÅŸi l-au tăvălit mult în gunoi până ce a fost astupat acolo. Domnul, Care păzeÅŸte toate oasele plăcuÅ£ilor Săi, a păzit întreg, în gunoi, capul Sfântului Longhin. Åži când a vrut ca să-l preamărească pe robul său pe pământ înaintea oamenilor, precum îl preamărise în cer înaintea îngerilor, a descoperit sfântul lui cap astfel: O femeie văduvă din Capadochia orbise de amândoi ochii ÅŸi multă vreme a căutat ajutor pe la doctori, dar n-a aflat nicăieri. Apoi s-a gândit să meargă la Ierusalim ÅŸi să se închine acolo la sfintele locuri, căutând ajutorul lui Dumnezeu pentru ochii săi cei orbi. Luând cu ea pe fiul ei, primul născut, a luat calea Ierusalimului ÅŸi a fost dusă de dânsul până acolo. Ajungând la sfintele locuri, fiul ei s-a îmbolnăvit ÅŸi după puÅ£ine zile a murit. Din pricina aceasta văduva avea mare mâhnire ÅŸi plângea de îndoita-i orbire: căci a pierdut ÅŸi ochii ÅŸi pe fiul ei, care era ca o lumină a ochilor săi.
Plângând ea nemângâiata ÅŸi tânguindu-se cu amar, i s-a arătat în vedenie Sfântul Longhin ÅŸi a mângâiat-o, făgăduindu-i că ÅŸi pe fiul ei i-l va arăta în slava cerului ÅŸi lumina ochilor i-o va dărui. Åži i-a povestit toate cele despre sine; cum a fost la patimi, la răstignire, la îngropare ÅŸi la învierea lui Hristos, cum a propovăduit în Capadocia pe Hristos ÅŸi a pătimit pentru Dânsul cu prietenii săi. Åži i-a poruncit ei să meargă înaintea cetăţii ÅŸi să afle capul lui acoperit de gunoi ÅŸi i-a zis: "Å¢ie Å£i s-a rânduit aceasta spre tămăduirea ta". Iar ea, mângâindu-se în necaz, s-a sculat ÅŸi a mers, fiind condusă afară din cetate. Femeia ruga pe cei care o duceau, zicându-le: "Unde veÅ£i vedea gunoi mult adunat, acolo să mă duceÅ£i". Åži aÅŸa s-a făcut; aflând gunoi mult, au dus-o acolo, iar ea a început a scormoni gunoiul cu mâinile. DeÅŸi nu vedea nimic cu ochii, avea credinţă mare în cuvintele sfântului, cel ce i-a grăit în vedenie.
După rânduiala lui Dumnezeu, îndată a găsit ceea ce căuta. Deodată a văzut lumina soarelui, pentru că i s-au deschis ochii ÅŸi a văzut în gunoi capul sfântului. Åži s-a bucurat, nu atât de lumina soarelui pe care a văzut-o, cât mai ales de capul sfântului, pe care l-a aflat ÅŸi prin care a câÅŸtigat vederea. Åži l-a preamărit pe Dumnezeu, iar pe Sfântul Longhin, robul său, l-a cinstit. Luând capul ÅŸi sărutându-l, l-a dus cu bucurie în casa în care găzduia ÅŸi, spălându-l, l-a uns cu miresme bine mirositoare.
AÅŸa de mult se veselea de aflarea acelei duhovniceÅŸti visterii, încât ÅŸi-a uitat mâhnirea pentru fiul cel mort. În noaptea următoare i s-a arătat iar Sfântul Longhin, în lumină mare, aducând pe fiul ei la dânsa, strălucind în îmbrăcăminte de nuntă ÅŸi, cuprinzându-l pe acesta cu dragoste părintească, a zis către văduvă: "Vezi pe acela pentru care eÅŸti în durere? Iată, femeie, pe fiul tău, iată în ce fel de cinste ÅŸi slavă se află, vezi-l ÅŸi te mângâie, pentru că Dumnezeu l-a numărat în cetele cele cereÅŸti, care se află în Împărăţia Lui; iar eu l-am luat acum de la Mântuitorul ÅŸi nu va fi depărtat de mine niciodată. Åži să iei capul meu ÅŸi trupul fiului tău ÅŸi să le pui într-o raclă. Să nu plângi mai mult pe fiul tău, nici să se tulbure inima ta, căci mare slavă, bucurie ÅŸi veselie nesfârÅŸită i s-a dat lui de la Dumnezeu".
Dacă a auzit aceasta, femeia s-a sculat ÅŸi degrabă a pus într-o raclă capul mucenicului, împreună cu trupul fiului ei cel mort ÅŸi s-a întors la casa sa, slăvind ÅŸi lăudând pe Domnul. Sosind în patria sa, a îngropat la un loc trupul fiului ei împreună cu cinstit capul sfântului mucenic ÅŸi aceste cuvinte le grăia în sine: "Acum ÅŸtiu că celor ce iubesc pe Dumnezeu toate le sporesc spre bine. Am căutat ochii trupeÅŸti ÅŸi am aflat împreună ÅŸi pe cei sufleteÅŸti. Eram cuprinsă de necaz pentru moartea fiului meu ÅŸi acum îl am la ceruri stând în slavă înaintea lui Dumnezeu cu proorocii, cu mucenicii ÅŸi cu Longhin, cu care totdeauna se bucură, întru împărăţia lui Hristos, purtând printre îngeri Crucea, semnul cel de biruinţă. El ca un ucenic al lui Longhin scoate acelaÅŸi glas, cântând cu bucurie: "Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta, este ÅŸi va fi. Împărăţia Lui este împărăţia tuturor veacurilor ÅŸi stăpânirea Lui, întru tot neamul ÅŸi neamul, a Căruia este slava în veci". Amin. ( Sursa: Vietile sfinÈ›ilor )